Stucatura: o tehnică veche, încă surprinzătoare
Secretele acestei arte vechi s-au păstrat până azi: în principiu, stucaturile sunt realizate dintr-un mortar compus, ca toate celelalte, dintr-un agregat (cretă, nisip și/sau rocă pisată, care dau consistență, volum materialului), un liant (var sau ipsos) și apă. În trecut, se mai foloseau ca lianți cleiurile de origine animală sau vegetală, care acum au fost înlocuite cu variante sintetice, iar pentru o rezistență mai mare, în cazul variantelor în relief, se adăugau fibre vegetale sau păr de animale. Aceste materiale sunt mixate în diverse proporții, astfel încât, după întărire, capătă diferite grade de duritate, de rezistență la apă, respectiv o textură mai apropiată de o anumită rocă. Dacă se dorește, stucaturile pot fi vopsite sau acoperite cu foițe de metal prețios.
Stucul pe bază de ipsos și var stins (hidroxid de calciu), amestecat cu apă, praf de marmură și diverși pigmenți care produc o colorare în masă, apoi șlefuit fin, arată foarte asemănător cu marmura, ceea ce la momentul descoperirii a reprezentat o adevărată revoluție în arhitectură și design. Datorită tehnicilor speciale de amestecare, care sunt într-adevăr secretul maeștrilor în domeniu, se observă inclusiv nervurile specifice acestei roci. Amestecul se aplică pe o suprafață din mortar brut sau beton, ori pe o structură din lemn, dar basoreliefurile sau ornamentele se pot face și separat, cu ajutorul unor mulaje; după întărire, acestea se lipesc la locul prevăzut. Uneori, putem avea surpriza să constatăm că niște coloane, cornișe sau structuri voluminoase sunt goale pe dinăuntru, fiind de fapt stucatură pe o structură din lemn, ca un cofraj; acestea nu au rol structural, așa cum par, ci doar estetic.
Primele stucaturi au apărut în Antichitate, când s-a folosit mortarul de var. Grecii și romanii de atunci foloseau varianta aceasta de stuc ca suport pentru fresce, dar și ca forme în relief pentru unele clădiri realizate cu bugete mai mici (dar și rețeta era mai ”săracă”). Vitruvius, în scrierea sa ”De arhitectura”, dedică un capitol acestei tehnici. Orientul a preluat procedeul în perioada elenistică și l-a utilizat sporadic la început, pentru ca sub Islam să îl ducă la un nou nivel, cu performanțe remarcabile datorate resurselor de ghips de care dispunea (și din care obțineau ipsosul). Așa au apărut minunatele bolți și intrări ornamentate ale moscheilor, cunoscute sub numele de ”Muqarnas”. Europa a revalorizat stucul în Renaștere, pe filieră italiană, a început să îl folosească pe scară largă în epoca barocă, dar apogeul a fost atins în perioada Rococo. Se poate spune că Rococo-ul este de fapt un rezultat al dezvoltării acestei practici care a permis un limbaj mult mai complex al formelor, în egală măsură sculptural și decorativ, dând libertate expresiei, fanteziei și imaginației. Anterior, arhitectura gotică și renascentistă se bazau pe piatră și marmură, materiale grele, dificil de prelucrat și la care detaliile se obțineau cu dificultate, alocând resurse considerabile de timp și manoperă. Însă, pe măsură ce ipsosul și varul au devenit mai ieftine, în paralel cu dezvoltarea tehnologiilor industriale din secolele XVII - XVIII, constructorii și arhitecții au putut apela mult mai frecvent la acest material extrem de versatil. Apariția unor pigmenți noi a permis obținerea unor nuanțe foarte asemănătoare cu sortimente de marmură rară (alb, negru, roz, verde etc.). Astfel, interioarele puteau fi amenajate și decorate în timp record, cu prețuri mult mai mici și la un nivel de complexitate extraordinar. În plus, stucaturile nu încărcau prea mult structurile de rezistență ale clădirilor, permițând inclusiv decorarea tavanelor (ceea ce, cu piatră, era riscant).
Datorită acestui fenomen, Barocul și Rococo-ul au devenit la un moment dat sinonime cu ornamentația excesivă, uneori bizară și absurdă. Rezultatul a fost că arhitectura a avut nevoie de o relaxare, întorcându-se la simetria clasicismului. Dar aceasta nu a însemnat că s-a renunțat la stuc: basoreliefurile, cameele, coloanele și celelalte elemente ornamentale, cu aspect de marmură sau piatră, au continuat să dicteze în designul interior. Același lucru s-a întâmplat cu toate curentele arhitecturii până în prima jumătate a secolului trecut, când funcționalul a avut câștig de cauză. Ornamente din stuc întâlnim în interioarele din perioada romantismului (inclusiv în abordările istoriste, în neogotic, neorenascentist, neobizantin, neobaroc etc.), bineînțeles în eclectismul din secolul al XIX-lea, în Art Nouveau și Art Deco. Casele și clădirile monumentale neoromânești din țara noastră au fost ornamentate din plin cu muluri ce trimit la simboluri și motive ale artei decorative autohtone. Puțini știu că cele 12 coloane faimoase ale rotondei Ateneului Român din București nu sunt din marmură roz, ci din fontă pe care frații Axerio (italieni care s-au stabilit aici) au aplicat stuco-marmură și au șlefuit-o – iar pentru această ispravă, au fost decorați cu ”Crucea de cavaler”. Adevărul este că doar specialiștii sunt capabili să facă disticția între marmura reală și cea ”falsă”, așa că nu este cazul să ne simțim incomod dacă le confundăm.
Tehnica stucaturii și cea pe care o întâlnim uneori sub denumirea ”stucco veneziano” sunt înrudite, în sensul că au la bază aproximativ aceleași materiale și produc aceleași efecte estetice marmorate, lucioase. Deosebirea majoră constă în faptul că primul presupune realizarea de forme (spațiale), pe când cel de-al doilea este doar un finisaj pentru pereți și tavane. Venețienii au avut iubit acest material care le permitea amenajarea de interioare luxoase fără a le îngreuna casele din lagună. Finisajul stucco veneziano este folosit relativ frecvent și în amenajările interioare actuale, cu formule care includ ciment și aditivi capabili să confere elasticitate și permeabilitate la vapori. Oricare ar fi formula, în variante mai mult sau mai puțin lucioase, este apreciat pentru atmosfera pe care o creează: elegantă, ușor retro, familiară.
Arhitectura interioară actuală folosește mai puțin stucaturile, în schimb este suficient de mult de lucru în domeniul conservării și salvării patrimoniului din secolele trecute. Din păcate, legislația nu prevede avizarea de către comisii specializate pentru reparații și zugrăveli (a se înțelege uneori renovări capitale) decât în cazul monumentelor istorice și al celor memoriale. Drept consecință, multe dintre asemenea interioare spectaculoase se pierd, o restaurare profesională fiind complicată și costisitoare. În numeroase cazuri, originalele sunt înlocuite cu variante din polistiren, sau cu prefabricate din ipsos, unele adevărate mostre de kitsch. Realitatea este că sunt tot mai puțini cei care cunosc temeinic tehnica stucaturii, iar cei care lucrează stuco-marmură și mai puțini; manopera a devenit extrem de scumpă, deși ipsosul este un material banal. Totuși, orice lucrare de acest gen merită efortul, mai ales dacă este privit ca o investiție imobiliară. Interioarele monumentale, personalizate astfel, indiferent dacă sunt originale sau reconstituite după modele specifice unei anumite epoci, sunt foarte căutate de companii preocupate de imaginea lor.
